Eccu dunque a mio prima avvintura... o piuttostu, a prima avvintura ch'aghju scrittu. Sì chjama "U ritornu
d'Orsu Dumenicu Solechjari", avete da capì u perchè da quì à pocu, spergu.
Eccu dunque :
Qualche settimane fà, eru eiu, Orsu Dumenicu Solechjari, u più gran dettettivu privatu di Corsica, occupatu da un’inquiesta moltu impurtante :
a ricerca di Ghjacumu-Francescu Ferletti ; un’tipu di u paese di Nivrasi, chì avia smaritu dopu à avè tombu un’certu Pulsametti chì avia furzatu à a so surella. Un’affare clàssica, in
apparenza.
Certe, u cliente chì m’avia sullicitatu, un’ghjovanu chì s’era prisentatu cume chjamendùssi Cumpà, mi paria à pinnucia scemu è cumpletamente spaventatu da a smariscione di u so cugnatu. U zitellu
(iè, dicu u zitellu, perchè hè assai più ghjovanu ch’è mè), era cumpletamente spavintatu, da sta smariscione, è dinù dà a so scontra incù cio chì mi paria à mè, d’esse un tipu appena stortu chì
li avia muntatu a sega. Per mè, l’affare, era propiu simplice : Ferletti era statu ubligatu, dopu à l’assassiniu di u so nemicu, di piglià a machja per ùn fàssi chjappà. Un’affare clàssica,
cum’eiu ne cunniscia tante.
Ma in fattu, ùn hè micca stata cusì simplice, l’affare, cume vo l’avete sapiutu leghjendu e mio avvinture cuntate da Cumpà. Certe, ùn sò micca sicuru ch’è stu pullendoghju vi l’ebbi cuntatu cusì
bè ch’è l’averia pussutu fà eiu, ma postu ch’ellu v’hà dighjà cuntatu tuttu què, ùn vi feraghju micca l’affrontu di cuntàvvi cio ch’è vo sapete dighjà. Seria una pertita di tempu per voi è per
mè.
Dunque, cume vo à sapete dighjà, aghju cunsacratu st’ultimi mesi à st’inquiesta, interrughendu tutti i testimonii pussibile. Fù cusì ch’aghju avutu a cunfirmazione di a versione di Cumpà è
ch’aghju amparatu l’esistenza di un’certu Lernazg, chì avia scuntratu à Ferletti durante a so fughjita è chì l’avia probabilmente piattatu in un’locu persu. A mio pista sì piantò quandu amparaiu
chì Lernazg è Ferletti piglionu, in Puretta, un’aviò, per Roma. Dopu, più nutizie, più nunda. A mio inquiesta ne firmava custì, senza più nutizie di nimu è di nunda. Mi mancava a testimunianza
d’una certa Veneziana Cinarchesi, chì tutti i testimonii avianu vistu parlà incù Lernazg.
Ma l’affare ùn ci firmonu micca quì.
U 29 di maghju, amparaiu, discitendummi, a ghjunta in Corsica di Michela Aiò Maria, chì venia quì per firmàcci. Per via di u mio passatu, è sopra tuttu di a mio cundanazione per cuntumacce à
vint’anni di prighjò, sò statu ubligatu di scappà. Dop’à parechji ghjorni di viaghju à pedi, passendu per a furesta (quand’omu hè ricercatu, ùn si piglia micca a vittura, è ùn si passa micca per
e strade), sò ghjuntu in u paese di Zenetaccia-Gurglione, u paese u più chjucu è u più persu di Corsica. Talmente chjucu è talmente persu chì quasi nim’ùn cunnosce a so esistenza. D’altronde, ne
sò sicuru, ùn u cunniscite micca, stu paese, nanzu. Pensavu ch’in stu locu persu, nim’ùn mi ritruverà micca. D’altronde, Zenetaccia-Gurglione si trova assai vicinu di a pieva di Mirvella, è
dunque assai vicinu di u locu da u quale venia a mio ultima testimonia à interrugà (per u mumentu), chì eiu, ancu in e peghje situazione, pensu sempre a u mio mistieru, chì sò un’prufessiunale,
eiu.
U paese di Zenetaccia-Gurglione hè cumpletamente disertu. Ancu d’estate, ùn ci hè nimu. Un paese ancu più viotu ch’è Fiuminale. E case sò tutte abandunate, è podasse dapoi parechji decine
d’annate. Ùn sì vede mancu a strada per ghjunghjecci, chì a machja l’hà manghjata. D’altronde, ùn hè mai statu un’gran’paese, Zenetaccia-Gurglione. À u più, ci eranu una vintina di case. Ma ancu
abandunate, e case tenianu quasi tutte sempre arritte, è avianu quasi tutte un’tettu. Eccu u locu ideale per piattàssi.
A furesta era propiu bella, in gira à u paese. L’arburi eranu tamanti, è quessi, ùn avianu mai brusgiati, à vi dicu eiu. Sta bella furesta propiu densa custituiia una piattatella propiu
ideale.
È puru, qualcosa d’indistinctu mi dispiacia.
Ancu in stu locu persu è piattatu, mi paria chì ci era qualcosa ch’ùn mi cunvenia micca. Puru, ùn sò micca un vigliacciu eiu, ne mancu un’paurone, ma per u colpu, u mio stintu strasurdinariu
m’avertia di un’periculu imminente.
È u periculu, cari amichi, era veru.
Soli dui ghjorni dopu à a mio stallazione in una casa diserta di Zenetaccia-Gurglione (m’eru stallatu in una casa ch’ùn era micca in gattivu statu, incù tutt’i muri è un’tettu), allora ch’andavu
in la machja per una girata di ricunniscenza (dumandendùmmi quantu tempu dinù aviu da stà quì in una situazione simile), vedì un’cignale tamantu à venemmi nantu.
Sapiate chì à mè, d’abitudine, ùn mi facenu micca paura, i cignali (ancu di grazia, chì sò dinù un’bellu cacciadoru, eiu), ma quì, per u colpu, ùn aviu micca fucile eiu (chì quandu sò partutu in
la machja, ùn aghju avutu u tempu di pigliàne unu), è ch’in più di què, era un’cignale almenu duie o trè volte più maiò ch’è i cignali nurmali.
È u peghju, era ch’ellu mi venia nantu. Paria arrabiatu, stu cignale ! Arrabiatu da veru.
S’o eru statu qualchissia d’altru ch’e mè, averia avutu paura. Ma à mè, mi ci vole un pocu di più, per avè a paura.
Ma ancu senza paura, cosa pudiu fà senza fucile ? Sopra tuttu ch’ellu mi venia nantu, stu cignale.
Eiu, senza nunda per difendemmi, pigliaiu una petra in terra per cummincià à tiràlli nantu.
Ma nund’ùn riescia à arrestàllu. Face chì eru, senza difesa, in facci’à un’cignale arrabiatu chì mi venia nantu.
Qualche seconde più tardi, u cignale, quasi nant’à mè, m’inticciò, è eiu, cascaiu in l’incuscenza.